Oraşul citeşte – Lecturi Urbane

jonathan franzen a devenit celebru după ce i-a refuzat oprah-ei winfrey – un fel de Dumnezeu care pune mâna-n cap scriitorilor americani – invitaţia de a participa la clubul ei de carte (oprah’s book club) urmărit de 7 milioane de americani. drept urmare, refuzul a devenit o pecete de book seller pentru masivul său roman.

iar de curând, revista time i-a postat chipul ca mare scriitor, după ce a mai scris un roman, libertate, tradus şi la noi (leo şerban, un admirator al lui franzen, spunea că nu e la fel de mişto ca acesta).

comparaţia lui michael cunningham a corecţiilor cu casa buddenbrook este extrem de inspirată. este vorba tot despre prăbuşirea unei familii, la sfârşitul unei epoci destrămate într-o ţară (aici america) capitalistă înfloritoare. numai că ironiei thomasmanniene îi ia locul farsa (doar a trecut un secol!) tragedia aparţine demult, grecilor antici şi deloc contemporaneităţii.

capul familiei lambert, albert (aliteraţie şi ea faină), un om profund moral şi ivertit, slujbaş la o companie de căi ferate şi inventator amator, sfârşeşte bolnav de parkinson şi incontinenţă, dar şi de continenţă sentimentală: chiar şi în ultimele clipe, este incapabil să-şi exteriorizeze persoanelor dragi vreo mărturisire. în spital, ar vrea să spună

am făcut greşeli…

am rămas singur…

am făcut pe mine…

am vrut să mor…

am regrete…

am făcut tot ce-am putut…

am ţinut la copiii mei…

am nevoie de ajutor…

am vrut să mor…

dar nu reuşeşte decât să spună “am să plec de-aici” – ceea ce se va dovedi imposibil. (p.536)

soţia sa enid, gopodină americană dedicată familiei are ca unic lucru adevărat “capacitatea de a iubi” şi se strădiueşte să-şi ţină laolaltă puii, dar ajunge singură, condamnată să-şi “corecteze” sentimentele. căci cum îţi puteai îngădiu să respiri, şi cu atât mai puţin să râzi, să dormi şi să mănânci bine, dacă erai incapabil să îţi imaginezi cât de grea putea fi viaţa unui alt om? (p.504) iar moartea e o problemă numai dacă ştii că eşti mort, ceea ce nu se poate, pentru că eşti mort. (p.312)

coperta ediţiei princeps

totuşi, speranţele familiei, cei 3 copii – gary, chip şi denise – nu se dovedesc nici ei prea norocoşi: unul e bogat, însă e terorizat de nevastă; celălalt e deştept, dar se ratează; iar fata e talentată, dar nu ştie să-şi gestioneze homosexualitatea – toţi caută să-şi “corecteze” eşecurile şi să fie aşa cum “trebuie”. evident, autorul nu ne spune dacă reuşesc sau nu. de fapt, aceste corecţii sunt o prostie. dar oare nu fiecare dintre noi, vrem să ne corectăm anumite “eşecuri”?

reuşita cea mai mare a romanului, după mine, este coerenţa fiecărui personaj, perspectiva sa unică -şi diferită deci de a celorlalţi – asupra vieţii. franzen reuşeşte să se despartă de delillo sau pynchon, fără a reuşi mai puţin, şi să se întoarcă la un stil clasic. de exmplu, e genială “viziunea” lumii ca o imensă puşcă, aparţinând unei femei cu gânduri de răzbunare pentru fiica ucisă.

anyway, un roman greu, pe care l-am abandonat în concediu, dar l-am reluat – şi bine-am făcut.

1 Response to când tragedia trebuie să devină farsă